BUSCAR POETAS (A LA IZQUIERDA):
[1] POR ORDEN ALFABÉTICO NOMBRE
[2] ARCHIVOS 1ª, 2ª, 3ª, 4ª, 5ª 6ª 7ª 8ª 9ª 10ª 11ª 12ª 13ª 14ª 15ª 16ª 17ª 18ª 19ª 20ª y 21ª BLOQUES
[3] POR PAÍSES (POETAS DE 178 PAÍSES)

SUGERENCIA: Buscar poetas antologados fácilmente:
Escribir en Google: "Nombre del poeta" + Fernando Sabido
Si está antologado, aparecerá en las primeras referencias de Google
________________________________

jueves, 6 de marzo de 2014

COSMIN PERTA [10.641]




Cosmin Perţa

     (Maramureş, Rumanía, 1982)

Se licenció en la Facultad de Letras de Cluj Napoca y además es doctor en literatura por la Universidad de Bucarest. Ha publicado los poemarios Zorovavel (Grita, 2002), Centinela de arcilla (Vinea, 2006), Canto para Maria (Vinea, 2007), El viejo, una divina comedia (Charmides, 2009), Sin título (Paralela 45, 2011). Además, ha publicado las novelas Teofil y el perro de madera (Herg benet, 2012), Sucesos al margen del mundo (Cartea Românească, 2007) y el volumen de prosa corta Dos relatos (Tracus Arte, 2010). Existen más de 200 referencias a sus volúmenes en la prensa cultural de Rumanía y del extranjero.

     

Un poema es inédito en español.
Traducción y nota: Elena Borrás García



LA FRESCURA DE LA GRAVA A TU PASO
Primera canción de cuna para mi generación


1.

Llora, llora, pues te compraré un corazón de plástico, un
bypass plateado y limpio, un aparato de roentgen en miniatura,
un aparato para irradiar cobalto en miniatura, un bisturí sin empezar.

Llora, llora, bajo los cimientos de la casa escondo para ti montones
de pastillas de madera, un delfín, un rabo de elefante, tres perdices
y un ganso de diamante.

Llora, llora, pues te daré una mascarilla de gas, un cocktail molotov,
una piel nevada de tigre remendada con marta, un dedo cortado, una metralleta, un fruto insulso,
un pijama vestido, una cebolla, un pie de mono, una pata de rinoceronte,

un pequeño Soutine pintado en un pendiente, una primera desgracia: exacto.
Llora, llora, me endeudaré a diestro y siniestro y te compraré
una hermosa mecha de pelo de camello, un riñón, un hígado, tres doctores que

te operen de pólipos en el colon.
Llora, llora, enfermarás de cáncer, comerás. cianuro. beberás.
cianuro. respirarás. cianuro. vomitarás. cianuro. compraré entradas para el teatro,

el rodeo, el ballet. Iremos a la ópera y al cine. Reventarás, tu corazón
reventará.
llora, llora, un millón de ataúdes cabe exactamente en 162 páginas de libro,

un millón de muertos cabe exactamente en mi mente, los compraré,
lo compraré para ti.
Llora, llora, te compraré un presidente, un parlamento, una escuela, asfalto

sobre el que pisar, te compraré calcetines con los que pisar sobre el asfalto,
con los que ir al médico, en los que te huelan los pies,
te compraré una pradera solo tuya para que críes aviones salvajes,

domes a la muerte, llora, llora, te compraré la muerte para que te subas
a ella, para que la montes, para que la nombres, para que la llames:
Mirabela.




RĂCOAREA PIETRIŞ ULUI LA TRECEREA TA
Primul cântec de leagăn pentru generaţia mea


1.

Plângi, plângi, c-o să-ţi cumpăr o inimă de plastic, un 
bypass argintiu şi curat, un aparat roentgen în miniatură,
un aparat de iradiat cu cobalt în miniatură, un bisturiu neînceput.

Plângi, plângi, sub temelia casei ascund pentru tine grămezi
de pastile de lemn, un delfin, o coadă de elefant, trei potârnichi
şi o gâscă de diamant.

Plângi, plângi, c-am să-ţi dau o mică mască de gaze, un coctail molotov, 
o piele ninsă de tigru peticită cu zibelină, un deget tăiat, o mitralieră, un fruct unsuros,
o pijama purtată, o ceapă, un picior de maimuţă, o labă de rinocer,

un Soutine mic pictat pe-un cercel, o primă nenorocire: exact.
Plângi, plângi, o să mă împrumut peste tot şi o să îţi cumpăr
o meşă frumoasă din păr de cămilă, un rinichi, un ficat, trei doctori care

să te opereze de polipi la colon.
Plângi, plângi, te vei îmbolnăvi de cancer, vei mânca. cianură. vei bea. 
cianură. vei respira. cianură. vei vomita. cianură.  voi cumpăra bilete la teatru,

la rodeo, la balet. Vom merge la operă şi la cinema. Vei crăpa, inima ta
va crăpa.
Plângi, plângi, un milion de sicrie încap în exact 162 de pagini de carte,

un milion de morţi încap în exact mintea mea, îi voi cumpăra,
o voi cumpăra pentru tine.
Plângi, plângi, o să-ţi cumpăr un preşedinte, un parlament, o şcoală, asfalt

pe care să calci, o să îţi cumpăr şosete cu care să calci pe asfalt,
cu care să te duci la doctor, în care să-ţi miroasă picioarele,
o să îţi cumpăr o pajişte numai a ta în care să creşti avioane sălbatice,

să îmblânzeşti moartea, plângi, plângi, o să îţi cumpăr moartea ca să te urci
pe ea, să o călăreşti pe ea, să o numeşti pe ea, să îi spui: 
Mirabela.








 Bocet

Au venit deodată,
beţi, de abia ieşiţi dintr-o lume a lor,
cu mâinile osoase şi lungi, cu pântecul dureros,
axila putredă şi piept găunos.
Au venit, mi-au cerut ţigări şi bani de o sută de votcă,
apoi au plecat chiuind, arşi de soare şi de tutun,
să construiască un sat. Un sat de fildeş şi marmură,
cu râuri de-absint şi dale de-azbest.
Mult nu le-a luat şi nici nu au stat mult acolo.
Pântecul gol, putred şi gras al celui mai bătrân dintre ei
cerea izbăvire. Nici o mână de atunci nu l-a atins
şi nu-l mai atinge. Plânsetul surd al celui mai bătrân dintre ei
îmi aminteşte de satul acela de-azbest
şi de oamenii lui cu piepturi crăpate
din care duhori potrivnice izbucnesc.

Au venit deodată, trei oameni,
goi ca o ploaie, şi-au zis că vor face-o biserică.

Îmi recunosc carnea fărămiţată.
Fărămiţată pentru că înainte vreme de asta ea s-a uscat,
s-a uscat bine şi de abia aştepta să se destrame,
ceea ce s-a şi întâmplat odată cu venirea primului vânt
când carnea mea moale şi fragedă de odinioară
mi s-a scurs ca un scrum de pe oase
împrăştiindu-se pe jos şi prin aer,
lăsându-mă cu oasele goale goluţe
care începuseră şi ele a se usca.
Dar oasele mele goale goluţe le-am legat cu cârpe
şi am început să umblu prin lume,
târându-mi os după os
pentru a-mi recunoaşte carnea fărâmiţată
împrăştiată prin ierburi
şi pe spatele chitinos al insectelor,
pentru a o vedea aşa cum e ea de fapt
şi asta, înainte să mi se usuce şi oasele de tot
aşa cum e de aşteptat.








Bocet

Şi atunci lumea se împărţi în două:
erau iernile lor, acelea,
cu scâncetele duioase, de somn,
erau amintirile noastre, cu foşnete de flaşnetă şi tamburin.

Viaţa e nouă când stai şi aştepţi, e nouă-nouă, cu adevărat,
şi stai şi aştepţi, şi crezi că ţi se cuvine ceva,
şi chiar, într-o zi viaţa e cum nu se poate mai nouă
şi plină.

Şi nu despre amintiri vorbesc eu aici,
ci despre ceea ce ar putea să li se întâmple lor.
Căci amintirile sunt ca iarba uscată,
numai ce le ostoieşti la foc domol şi dispar.
Ele nu sunt ca viaţa, ci ca rugul de cremene
care nu arde oricât ai vrea,
ca lumina roşie de pe zidul kremlinului noaptea
care e când aci, când acolo,
ca demonii ierbii, ca demonii ierbii uscate,
care şi ei, când îşi pun capul în palme
li se pare că dorm, şi numai iluzia,
săraca de ea, le mai dă uneori
simţul realităţii.

şi iată: încerci să îţi aminteşti
lumea se termină,
te scuturi, te scuturi
şi încerci să vorbeşti.







Jelanie

Sunt puternic, puternic şi tânăr,
am crescut într-un sat cu zăpadă,
cu păduri întoarse de-a valma,
ce ajungeau până în prag,
am crescut singur şi gol,
cu o livadă, o puşcă de lemn şi un bunic
alb cum sunt zorii lăptoşi
care intrau dimineaţă de dimineaţă pe uşa deschisă
până la mine în pat.

Sunt tânăr, tânăr şi laş,
şi asta pentru că am crescut
ascuns, sălbăticit, pentru că acolo
până la şcoală mergeam prin pădure,
iar la întoarcere mirosul de fiară,
de zăpadă topită sub blana mare şi caldă a fiarei
mi se lipea de nări ca un alt simţ,
care mă făcea să mă mişc mult mai repede
şi mai sigur pe mine
şi fiecare crenguţă ruptă, fiecare zbor de liliac
erau atât de aproape
încât aş fi putut muşca din ele,
să muşc,
să muşc cu putere înainte să urlu.

Erau atât de aproape şi vii fiecare respiraţie
a fiinţelor mici şi a fiarei
încât le purtam cu mine dincolo de uşa de lemn a casei,
de barda ascuţită a bunicului,
de mângâierile reci ale bunicii,
până în somn, până în măduva visului care mă cuprindea
ca o rădăcină uriaşă de frasin ce-ascunde un foşnet de şerpi.

Sunt tânăr, puternic şi tânăr,
şi asta doar pentru că am văzut sângele la timpul lui,
scurgându-se cu grijă-n pământ,
doar pentru că am văzut mâinile bărbatului puternic şi îndurerat
fără vlagă, la vremea lor, doar pentru că
nimic nu s-a pierdut atunci de pomană,
ci în locul acela a crescut la început un copac,
apoi s-a lăsat o mireasmă
şi-n jur un puternic zgomot începea să se-audă
direct din plămâni
şi se împrăştia ca o ceaţă
în inima lucrurilor,
în iarbă, în pădure, în insecte şi flori
în lumea aceea verde verde şi luminoasă
cuprinsă de iarnă şi dor.








Bocet

Lui Adi Bomei

Eram eu şi cu Adi, şi ne căzneam să trecem prin apa aceea,
era noapte îndeajuns
pentru doi tineri
băuserăm chiar prea mult,
aproape un litru de ţuică
şi-acum ne căzneam care să intre în apă.

Apa nu era nicidecum caldă,
era toamnă târzie şi la noi dăduse deja prima zăpadă,
eu şi cu Adi eram în blugi şi tricouri şi stăteam la marginea apei
şi mai mult o auzeam decât o vedeam, din cauza nopţii,
şi după ce ne-am povârnit până acolo
şi eram deja plini de nămol, stăteam aşa si ne uitam unul la altul
şi ne făceam curaj, doar nu era mult.

Eu şi cu Adi, noi, care stăteam cu oile târziu şi vorbeam despre fete
şi bătăuşi, noi, care iarna ne duceam pe deal şi ne dădeam cu sania
pe povârnişuri, printre copaci,
stăteam şi ne gândeam care să intre primul în apă.

El era un tânăr frumos, arcuit, cu muşchi bine conturaţi şi bronzat,
eu eram mai masiv, fără formele lui, dar eram mai puternic,
şi mai exaltat.

Noi umblaserăm nopţi întregi împreună, din casă în casă,
la peţit şi băut, la bătăi, sau uneori
numai de dragul de-a ne plimba noaptea prin întuneric şi iarnă
sau prin pădure, să simţim strângerea aceea puternică din spinare
care ne făcea să avem ce povesti a doua zi.

Şi acum, stăteam unul lângă altul, apa era rece, ştiam,
şi colţuri de gheaţă se puteau ghici prin întuneric.
Am pus primul picior şi apa a urcat până la coapsă
şi el a venit după mine
şi am trecut şi-am urcat,
în faţă era noaptea şi câteva luminiţe
şi noi eram tot mai înfriguraţi,
dar nu mai era mult,
eram deja aproape,
şi-apoi, noi niciodată n-am avut nimic de pierdut.




Jelanie

in memoriam Anca Sasu

Jeleşte, îmi spune ea, şi eu am jelit.

Ea merge pe drumul de piatră alb şi sărăcăcios.
Eu merg puţin mai înaintea ei, cu doi paşi.
În jur e câmpie, câmpie uscată şi soarele sus pe cer.
Picioarele le târşim, pietrele se aud la fiece pas.

Jeleşte, jeleşte, şi braţele i s-au lungit către cer ca nişte oase.

Eu merg pe drumul de piatră crăpat şi fărâmicios.
Ea îşi târăşte picioarele la doi paşi în urma mea.
Afară-i un soare puternic ce ne usucă.
În jur, câmpia ce pare a nu se mai termina.

Jeleşte, şi pântecul i s-a umflat pentru jelanie ca pânza unei corăbii.

Ea merge pe drumul de piatră, zgrunţuros şi arid.
Eu sunt aproape, la doi paşi în faţă.
Soarele trece prin haine şi piele şi ne topeşte.
În jur e numai câmpia şi ştim că nu se va termina.








No hay comentarios: